Iarna a fost mereu anotimpul meu preferat,desi mi-am dat seama de asta de abea acum doi ani.Prima ninsoare imi da o senzatie incomparabila iar gerul aspru ma incalzeste,doar prin interior,insa.Adoram sa ma joc in zapada,exact ca atunci cand aveam cinci ani.E ca si cum iarna mi-ar readuce partial copilaria,de care oricum nu m-am bucurat pe deplin.Faceam oameni de zapada,cladindu-i cu grija si speranta,ca peste cateva minute sa-i daram singura din greseala.Cum se intampla si in viata:te chinui sa cladesti ceva in care iti pui toata speranta,iar mai apoi distrugi tot dintr-o simpla intamplare...
Dar iarna asta avea sa se intample ceva ce o va face cu totul si cu totul deosebita.Urma sa vina in Romania Denis,cel mai bun prieten al meu.Nu l-am vazut de doi ani,desi am corespondat zi de zi pe internet.Si el a trecut prin intamplari foarte dure;mama lui murise cu cateva luni in urma iar el inca suferea din cauza asta.Intotdeauna am incercat sa fiu alaturi de el,sa-l sprijin in tot ce-a facut;fie ca rasplata pentru ca facea acelasi lucru pentru mine,fie pentru prietenia care s-a nascut odata cu timpul intre noi.Imi era dor de el,de imbratisarea neconditionata,de zambetul larg de pe fata lui,de parul destul de lung si saten care-i atarna pana aproape de umeri si,pur si simplu,de prezenta lui langa mine.La propriu.
Denis avea sa stea la mine acasa doua zile.Mama fusese de acord cu asta dupa ce i-am povestit despre el vreo sase luni si am apucat s-o conving ca nu va da foc la casa si nu va sparge nimic(cel putin nu intentionat).Daca era sa fiu sincera,abea asteptam sa-l vad din nou.Sa mergem sa ne plimbam,sa povestim...
Era sase seara,iar eu strabateam bulevardul de la un capat la celalalt,asteptand sa ajunga si Denis.Aerul rece imi intra in nari,infrugurandu-ma pentru cateva secunde,dupa care migra afara,lasand in aer un abur alb dens.Scanam pomii de sus pana jos si ma intrebam cum de nu s-au plictisit sa stea intr-un loc atatia ani de-a randul.Oare cati trecatori au privit tacuti?Cate povesti de iubire au ascuns sub crengile lor grele?
-Criiiiiiiiiiiiiiiiiiis!
M-am intors dezamagita ca cineva m-a intrerupt si l-am vazut pe Denis alergand intr-un suflet spre mine,cu bratele desfacute.
-Deniiiiiiiiiiis!
Ne-am imbratisat atat de strans,incat nici nu mai putea respira;oricum nu aveam de nevoie de asta atunci.
-Ce faci,Cris?Cum esti?
Statea la un centimetru in fata mea.Ma mangaia atent pe par si ma privea adanc...
-Sunt bine.Stii tu,ma descurc...
-Nu vreau sa aud ca te descurci.Eu vreau sa-mi spui ca esti fericita,ca esti foarte bine si sa zambesti.
Drept raspuns am zambit.Nu era de complezenta;era un zambet din inima.Si nu era pentru ca eram ok,ci pentru ca Denis se afla acolo pentru mine,iar asta ma facea sa uit de orice problema.
-Asa.Asa iti sta cel mai bine...
...Astfel am ramas acolo vreo zece minute,uitandu-ne unul la celalalt si incercand sa ne dam seama de ce sentimentul care ne cuprisese era ceva mai profund decat de obicei cand ne vedeam.Nu-mi dadusem seama pana atunci,dar Denis era...frumos.Era cu adevarat frumos.Ochii mari si albastrii erau foarte patrunzatori;nasul era parca modelat in concordanta cu ei,iar buzele roz si uscate definitivau trasaturile principale ale fizionomiei.Parul saten si relativ lung,atarna spre umeri dand un aer de dezordine inselatoare.Daca nu as fi stiut ca e chiar Denis,as fi putut sa-l confund oricand cu un inger...
Te-ai intrebat vreodata de ce nu gasesti ceva exact atunci cand cauti?
Sau de ce se dovedeste ca intuitia nu e mereu adevarata?Mereu cand crezi ca esti pe cale sa faci ceva,esuezi.Si cand nu intentionezi ceva in mod deosebit,se intampla.
E o conspiratie,sau asa ceva?
Nu.E doar obiceiul prostesc al oamenilor de a ignora ce au langa ei privind mai departe in speranta de a gasi fericirea.Ei trec cu vederea anumite lucruri sau persoane care sunt esentiale in gasirea fericirii,care parca le joaca o farsa.Din nou.
Cautarea incepe de aproape si,la nevoie,ajunge departe.NU invers.Asta am inteles-o datorita lui Denis,care mi-a demonstrat poate fara sa vrea,ca fericirea a fost in ultimii 3 ani mai aproape decat credeam,doar ca nu am fost eu destul de...open-minded sa o vad.Tot ce cautam era sensibilitate,atentie,grija, si nu in ultimul rand,...dragoste.Cautam dragostea.Si nu mi-am dat seama ca toate aceste lucruri erau concentrate intr-un pletos cu ochi albastrii pe umarul caruia am plans si care mi-a plans pe umar de nenumarate ori.Cu care am impartasit si bune,si rele.Pe care l-am inteles si care m-a inteles si acceptat indiferent de parerea majoritatii.Care mi-a luat apararea chiar si cand nu aveam deloc dreptate,ca mai apoi sa-mi arate in felul propriu ca am gresit.Imi dadea lectii,dar nu asa cum o fac parintii sau profesorii.
...Uite asa am ajuns aici.Stau pe canapea,cu capul sprijinit de perna uriasa din spatele meu,in fata semineului in care trosnesc de zor lemnele uscate.Denis e si el aici cu mine;si-a pus capul pe coapsa mea si acolo sta de doua ore,dormind.Niciodata nu am observat dar...e intr-adevar frumos!Fizionomia lui e perfecta.O vreme,acum cativa ani,mi s-a parut ca e prea frumos ca sa fie real;dar asta s-a dovedit a fi doar o absurditate.Denis exista,si odata cu el si frumusetea si sentimentele mele cele mai puternice,pe care credeam ca le-am pierdut odata cu disparitia lui C.
Eram cu adevarat fericiti.Ne plimbam prin parc sub clar de luna,ne strangeam prietenii si radeam pana la ore tarzii,la cate un moment mai special ne faceam fel de fel de declaratii pentru a ne concretiza oarecum dragostea...Totul era perfect.Datorita lui.
Cine ar fi crezut ca aveam sa-mi gasesc linistea langa cel care mi-a fost si imi este cel mai bun prieten?
Eu cu siguranta nu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu